Adrian Dohotaru: „Ma gandesc la primul botez laic din spatiul romanesc!”

11010593_1575655082676164_3375160502855105025_n

Adrian Dohotaru este o asociere intelectuală reușită: activist civic, istoric, jurnalist și scriitor.

Dar probabil că cea mai bună descriere este cea proprie: „Îmi place să citesc, să fac mişcare (alergare prin parcuri şi păduri, sporturi de echipă, plimbat cu biţa), să beau alături de prieteni cafea ori bere în centrul Clujului. Aş vrea să alerg la un maraton la Polul Nord la -30 grade, însă aş avea nevoie de cel puţin 10.000 de euro ca să particip. Poate mă ajutaţi. Ştiu, aş fi al doilea român în alergare la Pol, dar cred că aş povesti mai bine cum e cu Marele Alb-Albastru. Am 32 de ani şi m-am născut în aceeaşi zi cu Hitler, constelaţie fatidică ce îmi atenuează opţiunile radicale de stânga”. 

Adrian, veșnic inovator și surprinzător în activitățile sale ne-a răspuns la mai multe întrebări, într-un interviu care are ca temă centrală cultura.

DISPERSIE#Răspândim Idei: Adrian Dohotaru aleargă desculț. Pentru natură, pentru cauze sociale. Pentru cultură ai alergat/vei alerga desculț?

Adrian Dohotaru: Hehe, e mai firesc ca desculții să se solidarizeze cu desculții, nu cu vreo cauză culturală mai mult sau mai puțin elitistă. Dar e ca la Radio Erevan, desculț n-am alergat niciodată pentru vreo cauză, dar văd astfel de alergări și ca o acțiune performativ-culturală, ca la un concurs pe care am refuzat să îl câștig trecând linia de sosire în contextul în care noi ne relaxam prin pădure, deși se taie zilnic în preajma Clujului (detalii aici). Gestul nu era doar un semnal de alarmă, civismul, ca în multe alte cazuri, e doar un adstrat, dar e lucrul cel mai vizibil.

DISPERSIE#Răspândim Idei:Excepând internetul, celelalte forme de comunicare, televiziunile, revistele au redus spațiul destinat culturii. Cât despre puținele programe televizate existente, se spune că sunt îngheţate şi convenţionale… Cum putem sprijini sectorul cultural fără suport mediatic?

Adrian Dohotaru: Politice publice în zona mediatică necesită o regândire de la rădăcină, deși e puțin probabil să se întâmple în lipsa unor presiuni serioase. Să dau exemplul TVR-ului, unde câțiva ani am colaborat în studenție. TVR-ul ar trebui să-și păstreze cel mult un canal pentru audiență generală, iar alte resurse să fie mobilizate pentru proiecte de nișă pentru că a pierdut de mult bătălia cu televiziunile comerciale. Îmi imaginez un TVR mult mai profi care face programe gen BBC Educational gândite ca materiale auxiliare pentru școlile românești. Docudrame pentru orele de istorie, reportaje de călătorie pentru geografie, producții multimedia pentru ora de educație civică sau fizică etc. Impactul unor materiale video discutate la ore, cu un feedback constant, e evident mai mare și asta presupune că formatul producției TVR trebuie schimbat, că ar trece prin mai multe filtre de specialitate ori birocratice. La fel și cu radiodifuziunea română, unde am colaborat câțiva ani. Aș plia-o pe producție multimedia în școli, chiar în condițiile în care acest lucru ar scădea dramatic orele de emisie. Nu trebuie păstrate toate posturile publice de radio și toți angajații, unul generalist bun e îndeajuns, apoi o recalificare este necesară pentru producția pe nișe la care am făcut referire.

Apoi, dacă e să facem referire la revistele publice și ele stau catastrofic pe net, unde li s-a mutat audiență. Cine intră pe situl Tribunei ca să citească articole, dar pe al revistei Steaua? Un amic a cerut revista Steaua la un chioșc mai demult că avea un articol publicat și i s-a răspuns că au doar Fan Club Rapid. Sunt și exemple de succes, dacă există o minimă mobilizare, așa cum a făcut prietenul Alex Cistelecan fără nici un sprijin instituțional. A mutat revista la care lucrează pe un banal sit wordpress, Andreea și Alex Goldiș l-au ajutat cu designul, iar platforma are audiență, deși se poate îmbunătăți, în mod clar, calitatea designului dacă se găsesc resurse.

DISPERSIE#Răspândim Idei: În ultimii ani, Clujul a devenit extrem de atractiv din perspectiva evenimentelor culturale. Cum explici creșterea sinergiei între clujeni și cultură?

Adrian Dohotaru: Îngrijorarea mea e că nu e îndeajuns de mare atractivitatea având în vedere resursele, mult peste media pe țară. Bineînțeles, efervescența e legată de universități și de numărul mare al studenților, aproape 80.000. Universitățile au mai dat și un middle class care are timp și pregătirea necesare pentru a consuma sau pentru a interacționa cu produsele „creativilor”. Totuși, aceste produse sunt consumate în centru, nu în cartierele muncitorești ale Clujului ori în noile cartiere.

Asta ar putea fi una dintre mizele sectorului asociativ și ale administrației, de a ajunge mai mult în cartiere. Primul pas mai serios la făcut TIFF-ul care a venit în zona La Terenuri, cel mai mare spațiu (semi)public al Mănășturului. Apoi, au urmat alți pași, petițiile despre investiții zonă pe care le-am inițiat, dar mai ales evenimente culturale organizate de activiști din grupul civic „La Terenuri – Spațiu comun”. Totuși, e loc pentru inițiative mai ample, care să problematizeze inclusiv prin evenimente culturale de ce primăria nu recuperează aceste terenuri ca zonă verde, pentru loisir și sport. Dimpotrivă, o lasă să se degradeze în ultimii 25 de ani. Un caz similar e în Parcul Est / Între Lacuri, unde există inițiative civice și culturale dinspre Asociația Studenților la Arhitectură, Facultatea de Arhitectură, Planwerk ori grupul de inițiativă SOS, dar participarea comunitară, dincolo de semnături pe petiții, e încă firavă. Sunt curios la primăvară, în mai, dacă participă la evenimentele studenților mai mult decât cei catalogați ca fiind „hipsteri”. Astea nu sunt mize mici pentru că vorbim de posibilitatea de a crea cel mai mare parc din țară după 1989.

Ca primărie, aș gândi și proiecte mai mici în spații închise. Eu am fost bucuros de modul în care mănășturenii au primit proiecțelul meu „De unde ne hrănim”, atât într-un aprozar, cât și în scara blocului, unde am postat fotografii din preajma orașului cu țărani și orășeni la munci agricole. Proiectul s-ar putea replica în mii de scări ale Clujului, unde putem improviza „galerii de cartier” și vernisaje la ședințe de bloc, în urma unor cercetări participative: de ce subiecte sunt interesați oamenii dacă s-ar pune problema altor expoziții, cum poate regândi primăria finanțările culturale astfel încât pe primele două locuri să nu fie finanțări pentru party-uri comerciale ale Federației SHARE sau întâlniri religioase ortodoxe ca în 2015? În fine, cum s-ar putea îmbunătăți calitatea locuirii astfel încât aceste cartiere să nu fie privite de mulți strict ca dormitoare?

Pericolul unei astfel de deschideri spre „comunitate” ar putea fi populismul… dacă oamenii vor reprezentări cu Avram Iancu și Mihai Viteazu în scara blocului sau picuri cu vaze și flori, le dăm ca autorități asta. Dar cred că pot fi gândite filtre din partea autorităților prin activarea unei Comisii de Estetică sau distilări asociative astfel încât să se caute o cale de mijloc. Astfel, gustul popular să fie îmbinat cu criterii estetice și norme care pun accentul pe relevanța socială a unor astfel de proiecte culturale, până când cultura nu se pliază pe o anumită autonomie a esteticului, ci și pe un aspect ce potențează această autonomie: gândirea critică.

Mie, de pildă, dacă aș ajunge într-o poziție curatorială, deși, cum am spus, mai participativă, bazată pe interviuri cu locatari, mi-ar plăcea să recreez în fotografii în scări de blocuri istoria recentă a Clujului.

DISPERSIE#Răspândim Idei:În ce stadii se află proiectele tale sociale?

Adrian Dohotaru: Principalul proiect e SocialEast, o platformă publicistică pe care o co-administrez și care tratează domenii variate, de la probleme politice la cele culturale, la aspecte ideologice la chestiuni mai punctuale sociale sau ecologice. Suntem patru în redacție, Emanuel Copilaș, Sorin Cucerai, Ovidiu Gherasim-Proca și cu mine, avem colaboratori deja recunoscuți în spațiul public și suntem deschiși la noi colaboratori. Sper să găsim și finanțare pentru proiect pentru ca stânga autohtonă, cu ramificațiile ei publicistice, (eco)activiste și universitare să aibă un mai mare impact public. Idealul e nu doar ca redactorii să fie plătiți, chiar dacă asta înseamnă sume mai mici în redacție, ci și colaboratorii ori traducătorii.

Un alt proiect eco-social e în Turda cu Centrul Rațiu pentru Democrație, unde pregătim un centru comunitar într-o aripă din fosta fabrică de bere a orașului. Aici lucrez part-time pe un proiect pe fonduri europene care se numește Voluntariat, Verde, Viață (VVV), care încearcă să activeze prin diverse ateliere voluntari care să chestioneze lipsa spațiilor verzi în oraș. Implicarea civică e scăzută, eu lucrez mai mult cu elevi, și recunosc că nu prea am soluții pentru o participare mai largă. Apoi, nu sunt de părere că perspectiva civică e cea mai relevantă. Cred că e nevoie de soluții politice pentru a-i scoate pe oameni din zona de subzistență, preocupările eco sunt secundare. 11053093_1575655089342830_2660041311029655420_n

Participarea publică ar fi mai mare și dacă mizele sunt pe măsură. De exemplu, văd un buget participativ la Turda, dar cu niște criterii clare de desfășurare, un procent asumat de primărie, care să fie cel puțin câteva sute de mii de euro din bugetul de investiții și reparații al municipalității. Au fost astfel de discuții la primărie, deși fără asumarea unui procent.

Dar revenind la spațiile verzi… În Turda, potrivit unei statistici din 2007 sunt 4 metri pătrați pe cap de locuitor pe când standardele EU sunt de minim 26 de metri pătrați. Pornind de la sugestiile firești ale fostului președinte al Ordinului Arhitecților din România, Șerban Sturdza, de a lega viitorul centru comunitar de parcul central al orașului, am făcut demersuri atât pe lângă primărie, cât și pe lângă fundație de a conecta într-un parc unitar cele două spații verzi, printr-o alee pietonală sub pod care să vină pe malul Arieșului. Să vedem cu ce succes. Alte propuneri și amenajări în cadrul proiectului sunt mult mai punctuale, m-aș bucura ca ideea parcului extins să iasă printr-o soluție juridică între primărie și fundație.

Am punctat doar două exemple, la Cluj vreau să mă implic în continuare în campanii legate de reaproprierea spațiului public, cu precădere zone verzi, și voi milita împotriva segregării rasiale, în special împotriva evacuărilor forțate.

DISPERSIE#Răspândim Idei: Dar proiectele culturale?

Adrian Dohotaru: Mi-ar plăcea să fac mai multă cercetare istorică și antropologică, sper ca în 2015 să apară un volum despre Pata Rât, unde sunt co-autor alături de Eniko Vincze și oameni din Pata Rât. Lucrez și la alte proiecte editoriale, dar detaliez pe viitor ca să nu par că încremenesc în proiect, vorba lui Liiceanu.

O să dau doar un exemplu de „proiect”, e cumva emblematic pentru modul în care văd cultura, mult mai performativ și trecând granițele estetice. Mă gândesc la primul botez laic din spațiul românesc. Am un băiat, Matei, de 14 zile. În familie s-a pus problema botezului, a nașilor. Cum eu sunt agnostic, iar soția mea atee, nu vrem un botez creștin. Deși îl voi susține pe Matei dacă la maturitate alege, în urma unei educații religioase, și un botez creștin. Mă gândesc la un ceremonial laic care să preia cumva sincretic elemente etice din diverse religii, iar acestor teologii preschimbate să li se dea un sens civico-politic, non-dogmatic și non-transcendental. De fapt, nu e așa pompos precum sună. Ideea e de a-l întâmpina pe Matei într-o comunitate civică și de a mărturisi o credință cetățenească de mai bine și să-l curățăm în apă de vechile noastre greșeli. La un alt nivel, cred că astfel de ceremonii civile, precum cea pe care o proiectez, trebuie reglementate. Așa că meditez la o propunere legislativă în acest sens, așa cum există și în alte țări occidentale, pentru că în România nu există posibilitatea de a opta pentru un ceremonial laic pentru botezuri, dar mai ales pentru înmormântări. La cine să apelezi la noi în astfel de situații?

DISPERSIE#Răspândim Idei: Cum evaluezi sectorul cultural independent din Cluj? Care sunt perspectivele pe termen lung?

Adrian Dohotaru: Sectorul cultural independent e pentru mine un sinonim pentru precariat. Nu are sens expresia asta. Independent în raport cu cine? Oricum, tot din fonduri publice trăiesc și acești artiști sau curatori și cred că majoritatea ar prefera să fie angajați de ceva instituții publice ori de corporații, dar să aibă, bineînțeles, o minimă autonomie artistică. Nici sintagma operator cultural nu îmi place, parcă vine din ceva distopie de-a lui Adorno.

Desigur că e mai multă fantezie și experiment în astfel de medii în raport cu un teatru, muzeu, academie sau filarmonică, dar nu cred că asta e soluția „independenței”, mai ales că proiectele locale, naționale și europene cer relevanța socială ori comunitară a proiectelor care se pot transforma abil în instrumente de propagandă pentru instituții supranaționale sau regionale. Dacă nu poate fi schimbată paradigma, fiecare se descurcă cum poate. Se dă din coate cu un nou limbaj oportunist, de lemn mai fin, de calitate euro.

Perspectivele pe termen lung le văd ca fiind politice, nu ca arta să devină mai politică, dar ca politicile artei și oamenilor care susțin sectorul cultural să devină îndeajuns de eficienți încât să își impună agenda. În România, dincolo de fondurile publice puține, există și o redistribuție injustă către un stat polițienesc, nu spre unul cu o inserție socială și culturală puternică, aspect care să fie îmbinat cu un control public asupra acestui posibil stat social.

DISPERSIE#Răspândim Idei: Ce câștigă Clujul din punct de vedere cultural în urma Capitalei Europene a Tineretului 2015 și ce evenimente crezi că s-ar potrivi în contextul Capitalei Culturale Europene 2021?

Adrian Dohotaru: Dacă o să caut pe internet, o să îmi găsesc vreo patalama universitară sau îmi cumpăr o diplomă de conte. Clujul nu a câștigat nici un ban de la UE prin aplicarea la Capitala Europeană a Tineretului, iar asociațiile care gândesc astfel de proiecte sunt mașinării propagandistice. Nu vorbesc de bune intenții ale unora sau altora, de autonomia lor în proiecte punctuale, arăt doar cum e gândită structura acestor proiecte.

Cât despre Capitala Culturală Europeană, acolo sunt necesare judecăți mai nuanțate. Nu e vorba de evenimente, ci de viziune. Sunt oameni profi și pragmatici în echipă, nu disput asta, dar eu sunt mai apropiat de alte viziuni de a gândi cultura. Fără a intra în detalii și a da nume, am avut o singură discuție pe subiect, în care propuneam ca proiectul Capitalei să fie sub paradigma culturii critice, kulturkritik, chestionând astfel problema participării democratice, a spațiului public, discriminării, căilor de explorare a viitorului într-o democrație mai participativă etc. Am exemplificat cu îmbunătățirea aplicării bugetului participativ, problemele din Pata Rât, lipsa spațiilor publice și verzi din cartiere. 11015870_1575655106009495_4114139285762551319_nMi s-a replicat că o astfel de perspectivă precum „kulturkritik” nu ar „prinde”. Din asta se poate infera că va fi aplicată tot o formulă festivistă, de a aduce oamenii, mulți, la evenimente, care să se transforme în capital electoral ca până acum. Mi s-a zis și că la Pata Rât se face un proiect și oamenii vor fi angajați, spații verzi sunt, iar Clujul oricum e cotat ca orașul cu cea mai bună participare civică. Așa pusă problema, câștigarea titlului nu va aduce beneficii substanțiale orașului.

DISPERSIE#Răspândim Idei: Recent opinia publică din România a criticat în termeni duri documentarul britanic „Romanians are Coming”. Și totuși pe Alex (Pepe) Fechete, naratorul reality show-ului, îl cunoști… Și totuși Pata Rât este o realitate „lângă” Cluj-Napoca. Este doar o realitate a marginalilor pe care majoritarii doresc să o ascundă sub preș?

Adrian Dohotaru: Pepe e un tip super mișto și sunt solidar cu el după miile de comentarii rasiste pe care apariția lui mediatică le-a declanșat. Păcat că și premierul și ambasadorul s-a raliat upper middle class-ului ultragiat că românii s-ar confunda cu romi săraci. Evident, este o realitate pe care ne prefacem că nu o vede, deși Pata Râtul e cel mai vizibil ghetou urban al țării. E o pată atât de vizibilă încât provoacă o disonanță cognitivă și devenim orbi la ea.

Dar mai mult decât o realitate, Pata Rât e ideologie. Pata Rât e o ideologie a segregării. Să nu uităm că potrivit unui studiu UNDP, 42% dintre cei aprocimativ 2.000 de oameni din Pata Rât au fost evacuați de autorități. Dar Pata Rât este și o ideologie a neoliberalismului, pentru că zona nu e doar a segregării, ci și a agregării unei piețe a dșeurilor dereglementate total, cu muncitori care lucrează în condiții toxice, fără acte legale, în rampă.

Chiar propun la Pata Rât un Memorial al Segregării (sau al neoliberalismului), în condițiile închiderii rampei, care e obligatorie. Zidul rampei ar trebui să capete o semnificație mai simbolică la închidere decât o simplă soluție tehnică de împrejmuire a unei gropi neconforme. Ideea e mai complexă, doar deschidere instituțională să fie. Cu siguranță, administrația va fi interesată în contextul candidaturii la proiectul Capitalei Culturale Europene.

Mulțumim pentru timpul acordat 🙂

1 Comment

Add Yours

Comments are closed.